ROME BY DAY AND BY NIGHT

Săptămâna trecută am fost italieni. Un grup de vreo 20 de oameni așa. Ne-am jucat de-a bătutele și de-a plimbatul prin micul orășel. Ne-a prefăcut că n-avem griji și frici și neajunsuri și ne-am ajuns noi nouă.                           

Am plecat prea tărziu, ne-am îmbătat și revenit de vreo 2 ori pe drum, am stat 8 ore degeaba în frig și vânt, dar după două zile jumate am văzut răsăritul Romei. Ei, și de aici începe distracția, pe care e mai înțelept s-o las acolo, căci ce se întâmplă în Roma, rămâne în Roma.                                                                                                                        

  Șmecheria e că am găsit niște oameni. Apoi am pierdut. O zi. Pe străzile cu soare și tarabe și terase. Cică am și vizitat câte ceva. Dar nu știu, eu nu-s de aici.

Totuși înainte de asta, am chinuit o trezire și am mâncat în grabă, un cașcaval tare bun dar care încă nu se compară cu cel de care povesteam acu ceva vreme, și am fugit la minunea pentru care am mers de fapt. Ca să stăm și să ne fumăm timpul, apoi să ne bronzăm spre disperarea unor brânzeturi care încă strâmbă din nas, ba să ne mai și ardem și să dăm cu cremă toată seara. Apoi să ne etalăm puțin pe aceleași străzi cu soare și tarabe, după care să mâncăm o chestie prăjită și deloc bună, alături de prea multe ape furate de ici și colo.                                          

    Iar pentru că serile cu omleta din dotare și mujdeiul agitat exagerat de mult nu ar putea fi uitate, le voi menționa fugar, ca într-o cronică de excursie ce se respectă : au fost niște seri cu omletă și mujdei.                                               

    Și apoi au fost oamenii. Oamenii care îmi plac mie mult. Oameni noi și faini. Oameni de la care parcă nu te aștepți să aibă povești și dureri și neajunsuri. Oameni care îți par al naibii de liberi. Par. Oameni care au grijă chiar dacă te știu de-o zi. Alții cu care poți să faci mișto până ajungi să-ți meriți tronul din Iad. Oameni despre care nu știi mai nimic, pentru că au fost distrași de aburi...de căldură, de alcool, de ce-o fi. Dar tot vrei să-i mai vezi. Oameni pe care i-ai revăzut și de care în sfârșit nu mai ti-e rușine. Oameni pe care aproape că-i vezi prea des. Oameni cărora le datorezi pachete de țigări și înghețate și cafele. În principiu... oameni.

Unii oameni chiar îs faini.

DIN AN ÎN AN SOSESC MEREU

De-a lungul vieţii întâlnim tot felul de oameni meniţi să ne marcheze cumva existenţa. Fie prin a ne învăţa, fie prin a ne oferi şansa să furăm din experienţa lor şi să învăţăm din greşelile pe care le-au făcut. Unii ne vor preda lecţii dureroase despre izbăvire, alţii vor sădi gesturi candide, care să servească de fundaţie pentru binele din noi, cei care ne vor iubi pur şi simplu şi datorită cărora vom învăţa să ne creştem frumos. Apoi mai sunt cei care mereu se vor ascunde după o mască de indolenţă şi nu ne vor oferi chei spre sufletul lor, însă care uimesc privirile prin cunoştinţe neasemuite şi citate din alte vieţi.

Mă întreb oare, de unde au făcut rost de atâtea şi atâtea curiozităţi. Cărui zeu şi-au vândut sufletul pentru darul atotcunoaşterii. Şi mai ales, de ce aleg să împartă cu noi, mici vlăstare întrebătoare, comorile pentru care, odată au trudit atât.

În primul moment în care te întâlneşti cu un om atât de maiestuos, când îi auzi întâiul cuvânt şi îi simţi tremurul aproape imperceptibil al vocii, poţi greşi crezând că niciodată nu vei reuşi să furi ceva de acolo. Însă mai apoi, în circumstanţe neimaginate, realizezi că şi el se poate tăia curăţând cartofi, că şi el zâmbeşte melancolic dacă îi revin amintiri, iar inima lui bate în exact aceeaşi limbă cu a ta. Felul unic în care îţi povesteşte despre războaiele daco-romane sau turuie prevederile Constituţiei Carliste este fascinant, în aceeaşi măsură în care naşte milioane de îndoieli. Te trezeşti visând la ce cavaler în armură lucioasă a fost odată sau la cum a luptat pentru mâna unei domniţe cu un curaj nemaivăzut în turnirul cel mai periculos.

Ş-apoi sună clopoţelul şi orice urmă de indoială dispare, când înainte de a ieşi un zâmbet însoţeşte bine-cunoscuta frază „şi aici rămânem”.

Această scriere îi este dedicată domnului profesor Onac Octavian.

Iana-Frezia crede că Onac Octavian este unul dintre cei mai buni profesori.

EDIT: 11.04.2015 Iana-Frezia nu mai crede că sus-numitul este unul dintre cei mai buni profesori. Îi este doar recunoscătoare că a înscris-o fără voia ei la un anumit concurs, într-un anumit an, pentru că știe ea bine ce i-a adus participarea aia. În rest, Doamne ferește...

IONA, IANA

         Am vrut sa fiu Iona! Am vrut să îmi pot exorciza fricile. Am vrut să înnebunesc frumos și să mă bucur că vorbesc unor pești care nici nu mă bagă în seamă. Am vrut să îmi iau inima în dinți și să mă sinucid ori de câte ori mi se pare că îmi poate fi eliberarea necesară.

         Iona nu e un învins. Iona e probabil, cel mai puternic dintre noi toți. Pentru că Iona a luptat până la capât și nu a lăsat disperarea să îl macine. A pus capăt exact când a dorit. Și și-a găsit și un țap ispășitor : drumul. Un fel de karma reinterpretată care a dat greș în a-i construi o cale potrivită.

         Desigur, se face ditamai tevatura în jurul locației personajului. Prea puțin important, căci Iona se află în fiecare dintre noi. Dar ce se întâmplă când îl găsești pe Iona și descoperi cu stupoare că nu se află tocmai unde l-ai crezut?

         Iona al meu știe să-mi scrie în suflet adevărate epistole. Iona știe să se lupte cu viața și moartea și mai știe și cum s-o învingă pe cea din urmă. Știe că e necesar și puternic și că poate. Iona nu vrea să renunțe. Și culmea, știe exact în care zi e nevoie să apară. Timid, greoi, dar apare. Iona știe cum să înceapă un lung și frumos proces de sinceritățuri cu o întâlnire fugitivă umbrită de ceva gri. Iona știe că e nevoie de el pe la mine. Și intră mândru pe porțile larg deschise care îl așteaptă cu drag.

         Iona știe să fie copil și să se facă mic de rușine. Știe să se laude cu sclipiri în ochi. Și chiar dacă evită să privească adânc în sufletul căruia îi vorbește, IONA simte unde e cald și drag și bun așa cum odată chiar el a sădit. În alt suflet. Merge acolo, la fel de încet și greoi, și se culcușește cuminte pentru că se simte bine.

         Lui Iona îi place de mine. Din felurite motive, pe care nu am voie să vi le spun pentru că mi-ar fura din Iona. În schimb, pot să spun cu mândrie și fericire, că Iona e o mămică.

         Nu a mea.

VIS NEBUN

Rămâi tot tu, chiar dacă de câteva zile fumezi întruna şi te îmbraci numai în albastru. Nu eşti la fel de înalt şi nici la fel de stăruitor, nu ştii să fii crud şi nici măcar nepăsător, iar dacă ai încerca să fii rece şi indiferent, mai degrabă m-ai face să râd… un simplu cabotin încercând să mă convingă că el e alesul vieţii mele.

Nu ştiu tu cu ce culoare a ochilor te uiţi la mine, dar privirea ta nu-mi trezeşte niciun fior, mângâierile tale nu mişcă nimic în mine în afară de frustrarea de a şti că nu pot să-ţi răspund la fel. Nu mă simt goală când mă priveşti şi nici măcar barba pe care ai lăsat-o să crească, de când te bântuie ideea că trebuie să mă salvezi, nu te ajuta în privinţa asta.

Chiar dacă ai învăţat cum să păcăleşti un trup obosit şi sleit de puteri, sufletul meu nu ştii să-l faci să vibreze. Sufletul îmi e albastru acum şi simte că sărutările tale nu au gustul lui, cuvintele tale nu au glasul lui, dar mai ales ca iubirea ta nu doare.

Nu, nu te compari cu el …

... dar în apărarea ta o să spun acum că nimeni nu poate.

ACCIDENTUL

         Căzu. Dincolo de temperatura asfaltului, aceasta era singura certitudine pe care o avea. Simțea cum soarele îi arde rănile deschise. Era ca și cum întregul trup coaliza împotriva ei, făcând-o să-l urască din ce în ce mai mult. Știa și că ceva, undeva înăuntrul ei s-a rupt și încerca din răsputeri să găsească sursa durerii. Avea nevoie s-o găsească pentru a o putea ucide.

         Încercă să-și deschidă gura, să strige sau măcar să spună ceva. Poate chiar să șoptească. În momentul acela chiar și o șoaptă era perfect în regulă. Dar buzele uscate semnaseră deja acordul cu restul corpului și se împotriveau cu brutalitate.

         Ce zi e azi? Ce lună?

         E soare afară, pesemne că trebuie să fie primăvară. Ea iubea primăvara. Și ca să vezi ironie! Avea să moară chiar într-o zi de primăvară.

         Dar ce zi?

         Și soarele ăsta începe să fie tot mai răzbunător. Început să-și imagineze chiar infernul lui Dante și se vedea ca pe o replică jalnică a picturii care se vrea a lui Utrillo. Aia cu „NEBUNIA”.

         Probabil că lăuntrul ei împrăștiat pe betonul negricios aduce mult cu nuanțele din lucrare. Iar ea a devenit un prizonier al propriului trup.

         Totuși, ce zi e azi?

         Avea nevoie de certitudinea asta, pentru simplul fapt că avea atât de puține în momentul acela. Și chiar dacă a invocat de atâtea și atâtea ori finalul, parcă nu arăta chiar cum și l-ar fi dorit.

         Bordul mașinii! Are chestia aia luminoasă, cu ora și data scrise cu acel font sec. Dar acum e o amintire bună. Numai dacă...

         E prea dureros. Culorile și zgomotele cu care vine imaginea zilei si a orei. Iar capul ei vâjâia. Vâjâia a uitare și moarte. Vâjâia a „am plecat de aici!” și a accident stupid.

         Undeva în dreapta ei, la o distanță considerabilă se opri o mașină. Mare probabil, pentru că nu mai vedea câmpul movuliu. Pași grăbiți și strigăte se apropiau din ce în ce mai mult. Inima, sau ce mai rămăses din ea, începu să îi bată din ce în ce mai tare. Cu puterea pe care o mai simțise doar o dată. În urmă cu vreun an? Mai exact... trebuia să facă un calcul. 10 luni și niște zile. Douăzeci și... 24! Un an și douăzeci și patru de zile.

         Dar totul se întunescă. Se pare că efortul fu prea mare. E negru. Elegantul și timidul negru.

Ora decesului : 11:30, data : 18 martie 2015.

DEMONII AMIEZII

       M-a răscolit. Pentru prima dată din multele dăți în care am lucrat, am repetat și ne-am enervat pentru spectacolul frumos ce va să fie, m-a răscolit. Iar blocul acesta de text e numai și numai despre demonul amiezii ce m-a atins pentru prima oară astăzi. Așadar, pentru o mai bună vizionare, vă rugăm să vă închideți telefoanele mobile și să dați play coloanei sonore din dotare.

         Și pentru că oricum sunt bănuită și acuzată în secret că cer prea mult și că mă înfig fără milă în suflete, acum vreau să calc cu bocancii pe unde (mă) doare mai tare.

         În zonele acelea ce ard mocnit, dar care refuză să se stingă.

         Știți cum arde focul mocnit?

         Ei bine, așa mă arde pe mine patosul creator. Despre care cred că mă părăsește și pe care nu vreau să-l las. Pe care îl țin cu disperare în mine și pentru care îmi sacrific puținul timp rămas cu cei dragi până la despărțirea maturizării. Până când ar trebui să-mi desfac aripile și să las viața să mă iubească la adevărata ei intensitate. Pentru care invoc cu răutate cele mai ascuțite arme pe care le am și scot cele mai întunecate vorbe pe care le arunc cu mândrie asupra celor ce merită atât de puțin să audă ce le e dat.

         Mereu am crezut că pentru artă și pentru ceea ce iubești trebuie sacrificat tot. Și cum spuneam mereu, tot e foarte mult. Dar fiecare are propriul fel de a găsi inspirație. De a produce și de a fi produs. Produs de dureri și doruri ce nu sunt alinate. Produs de recunoștințe și nevoi care pur și simplu nu își găsesc mângâierea. Produs de cele mai negre frici și zidurile înalte după care a atât de simplu să te ascunzi.

         Iar ceilalți, răniții, nu vor putea înțelege vreodată cât de binefăcătoare e liniștea și cât de dorite sunt jignirile. Doar pentru că au forța de a scoate la iveală ce-i mai bun. Ca și praful suflat ușor, ce descoperă frumusețea lemnului patinat de ani. Ei nu știu, ei nu înțeleg ce lupte se duc cu adevărat și cât de aproape de pisc am ajuns de atâtea și atâtea ori. Pentru că durerea nu obosește, și face ravagii câte zile are, cu aceeași intensitate. Atât sufletului, cât și minții. Dar am supraviețuit.

         Ne credem nemuritori și scoatem capul în soare zâmbitori, știind că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău. Crezând că pe noi ne ocolesc toate bolile și necazurile. Că suntem ATÂT de norocoși. Iar când dracii amiezii ne dau șuturi și palme, parcă ne-ar fi frică. Frică de boală, dar nu de noi. Frică de singurătate, dar nu de noi. Frică de pierdere, dar nu de noi.

         „Eu o să mor curând. Dar și ei o să moară.” 

FEMEILE ASTEA...

         De 8 martie iubim femeia. Iubim femeia mamă, iubim femeia tată, iubim femeia bunică și femeia cu ochi mari și păr ciufulit de creioanele cerate de la grădi. Ni se pare că de 8 martie trebuie să apelăm la clișeele din filme hollywoodiene și să ne ducem încărcați de flori scumpe și ciocolăți care de care mai dubioase.

         Uităm că de 8 martie femeia nu vrea decât o mângâiere și un sărut pe frunte. Nici măcar french kiss nu trebuie! Uităm că iubim femeile tocmai pentru că sunt atât de simple, în întortocheala lor. Uităm că iubim femeile pentru că au găsit curajul să se dezbrace de frică și prejudecăți. Uităm că iubim femeile pentru serile în care cerșesc spășite atenție și iubire ca niște copii prinși cu pozna. Uităm că iubim femeile pentru că femeile ne iubesc pe noi.

         Iar noi, femeile, uităm cât ne iubim. Sau cât ar trebui. Pentru toate felurile în care am reușit să ne cunoaștem și să ne iubim corpul. Pentru curajul pe care l-am rereregăsit. Pentru toate zvonurile despre care știm și pe care ni le însușim mândre. Pentru fețele fericite ce ne înfrumusețează când și când. Pentru că suntem și le suntem de ajuns, uneori, deși n-ar vrea să recunoască.

         Eu, femeia, am învățat să iubesc toate defectele celorlalți. Să le înțeleg, să le tolerez și apoi să le iubesc cu toată ființa mea. Am înțeles că diferit nu înseamnă neapărat rău și că oricine are alte valori trebuie admirat pentru felul unic în care alege să păcătuiască. Știu că nu numai varianta mea e corectă, dar nu voi recunoaște vreodată că poate, numai puțin, a avut și altul dreptate.

         Pentru că eu, femeia, am frici. Cu care mă lupt și mă chinui în timpul liber. Am niște frici frumoase, elegante chiar, pe care am puterea să le scot din mine și să le pun pe-o hârtie, iar apoi să le privesc și să le înfrunt. Am înțeles că îngenuncheat nu înseamnă înfrânt și că, teoretic, trebuie luptat.

         Eu, femeia, vreau să iubesc alte femei. Care mi-au fost tot ce aș fi putut dori. Care mi-au dat sfaturi și cărora încă le întorc spatele. Vreau să iubesc femei care nu mai sunt, pentru că știu că odată, cândva demult, au însemnat enorm. Și încă mai înseamnă. Vreau să iubesc femei care aproape că nu mai sunt. Femei cărora le e frică și care au lupte mult mai grele decât am eu. Femeile pe care le admir și cu care îmi doresc dupămese cu aromă de cafea și povești nesfârșite. Vreau să iubesc femei care nu mi-s aproape de suflet, dar pe care le simt aproape în alte mii de feluri. De care mă leagă un lucru sau altul.

         Eu, femeia, vreau să iubesc femei pentru că ele îmi știu luptele și durerile și patosul. Ele pot să-mi înțeleagă pasiunea și văpaia din ochi. Pentru că ele, femeile, dintre toate ființele de pe planețica asta, așteaptă împreună cu mine un sărut și numai atât. De 8 martie.